Toamna e anotimpul care mă face uneori melancolică, iar întâmplarea de care vorbesc azi s-a petrecut acum mulți-mulți ani…

Eram în ziua aceea la metrou la Victoriei pe acel peron care duce înspre Piața Unirii și așteptam liniștită să vină metroul. Cu mine era o colegă de facultate ce-mi era și prietenă, iar atmosfera, în ciuda aglomerației de la metrou (că da, la Victoriei era super aglomerat și atunci, că era peronul unde soseau oamenii de la Gara de Nord) era una foarte degajată, așa studențească, știți voi, cu râsete, glume și voie-bună. Și, din una în alta, îi zic eu prietenei mele, privind la toți oamenii ăia care păreau niște furnicuțe pe acel peron supra-aglomerat:

– Băi, nene, să vezi ce mi se întâmplă: nu știu cum fac, dar toți oamenii care nu sunt din București și care vor o informație, cu bagaje după ei sau fără bagaje, numai la mine se opresc să mă întrebe unde-i piața nu știu care, de unde iau autobuzul ăla, la ce stație trebuie să coboare să ajungă la nu mai știu ce spital și tot așa.

Hai, mă, pe bune? Că la mine nu trage nimeni niciodată. Și ai pățit-o și cu ăștia din București sau doar cei din alte județe?

– Da, mă, ce vorbești, și cu ăștia din București, și bunicuțe și străini, era unul din Grecia odată la metrou căruia i-am explicat unde trebuie să coboare ca să ajungă în Parcul Tineretului.

– Mamă, ce marfă, zice ea, bine așa, deci trag și băieții la tine. Și continuă apoi:

– Pe mine nu mă întreabă nimeni nimic, oare ce-oi avea?

– N-ai mă nimic, îi zic eu. Cred că mie mi se trage de la faptul că sunt vopsită blondă că altfel nu-mi explic.

(Oare noi, ăștia altruiști, avem vreun semn în frunte, ceva?).

Și, cum stăteam noi așa și ne amuzam pe tema de care vorbesc, ce credeți? Deodată, nu știu de unde, apare un tânăr creol, (se vedea că-i străin) se îndreaptă spre noi și, privind direct în ochii mei, zice:

– Sorry, sorry Mis, for Obor? 🙂

0 0 vote
Article Rating