„Povestea fraților șoricei”, o poveste pentru copii scrisă de Domnul Condei

Articolul de azi așteaptă de ceva vreme să fie scris, încă de când am descoperit „Povestea fraților șoricei”, pe blogul domnului Condei. Pentru că autorul blogului a dorit să posteze articolele sub pseudonim, eu îi respect dorința așa că îl voi numi în articolul meu „Domnul Condei” sau „dom’ inginer” cum m-am amuzat eu citindu-i la un moment dat unul dintre articole.

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o Domnul Condei este a unui om perfecționist și foarte critic cu el însuși, deși, din comentariile noastre la articolele dumnealui, se vede foarte clar cât de mult ne place stilul literar și vocația pentru scris pe care eu consider că o are așa că sper ca pe viitor să fie mai puțin stresat și mai puțin exigent cu propria-i persoană.

Articolele domnului Condei pe mine m-au făcut să râd și să plâng deopotrivă, și asta nu doar o dată, iar povestea pentru copii a fraților șoricei m-a emoționat teribil, m-am simțit ca în copilărie când îmi spunea mama povești seara, atunci când am citit-o prima oara, așa de mult mi-a plăcut stilul, căldura pe care o emană, pentru că această poveste are ceva magic, ceva special, ea fiindu-i transmisă practic Domnului Condei de către mama dumnealui, lucru ce mi se pare absolut minunat. Eu, mamă la rândul meu a 2 copii mici, însămi pasionată de scris povești pentru copiii mei, am citit povestea cu micuții șoricei cu cea mai mare plăcere, și apoi în aceeași după-amiază în care am descoperit-o, le-am citit-o și propriilor copii care o adoră. Folosesc timpul prezent (o adoră) pentru că ai mei copii încă îmi cer să le-o citesc seara la culcare (pesemne că s-au săturat de ale mele 🙂 ).

Să vă detaliez un pic ce condimente meșteșugite (o parte dintre ele) a pus Domnul Condei în povestea asta de a făcut-o așa delicioasă:

• verbele folosite mi se par neaoșe, sună atât de românește vocabularul domnului Condei și, dacă-i veți citi blogul veți înțelege de ce fac această observație.

Iată doar câteva: „orbecăind, (nu reușește) să dovedească, căznindu-se, opintindu-se, s-a înapoiat, s-a azvârlit, răcnea, s-a bușit (de pământ)” etc.

• modul în care se ceartă cei doi frățiori, dacă se poate numi ceartă contrazicerea lor că mie mi se pare atât de duios cum își dau replicile că, dacă s-ar certa și copiii mei așa, probabil aș fi cea mai fericită mamă.
• adverbele: „pâș-pâș, îndărăt, (venise) îmbujorat, (încuviință) spășit” etc.
• diminutivele care îndulcesc povestioara și îi dau aerul acela de drăgălășenie: „pătuț, locșor, șoricei, frățior„(când aud de frățior parcă-mi răsună în cap vocea mezinului familie noastre care o numește pe soră-sa: frățioara mea, păi cum să-mi meargă la suflet? 🙂 ) etc.
• expresiile și locuțiunile: „îi fură somnul, tot înainte și tot în sus, cu Hei! Și Hop! Si Dă-i! Și Tragi! cu limba de-un cot” etc.
• numele personajelor principale (cei 2 șoricei au niște nume foarte bine alese, ele nu sunt alese la întâmplare, veți înțelege după ce o să citiți povestea)
• faptul că domnul Condei aduce vorba despre Judecată, păi cum să nu-mi placă mie, eu care am scris Tribunalul Pădurii, să văd, oare alte instanțe cum or soluționa cauzele? E atât de distractivă partea asta încât vă spun sincer că eu îmi și imaginez, nu doar cartea apărută în librării, ci trăiesc, în timp ce le citesc cu intonație replica Vulpei (care Vulpe rămâne să descoperiți) povestea făcută piesă de teatru și o actriță simpatică ce-și intră bine în pielea personajului. E cu adevărat delicioasă replica.
• limbajul: fiecare personaj este frumos individualizat prin limbajul propriu, am râs cu lacrimi când am citit-o copiilor și ei îi adoră pe toți că așa e în povești, li se par haioase și personajele negative, în fond nu e nimic real, e doar un joc de imaginație cu hiperbolă, personificări, comparații și epitete amuzante.
• și nu în ultimul rând, povestea scrisă de Domnul Condei este extrem de valoroasă pentru lecțiile pe care le putem învăța, chiar și noi, adulții, cea mai frumoasă și mai utilă fiind aceea că frații trebuie să rămână uniți că doar de aia sunt „frați buni” nu-i așa?

Nu vreau să vă plictisesc cu detaliile, deși mie-mi plac la nebunie detaliile, așa că mai jos vă las pe voi să descoperiți începutul poveștii fraților șoricei, iar restul vă recomand cu toată căldura să citiți de pe blogul domnului Condei, pentru voi mai întâi că doar copii rămânem toată viața și apoi pentru copiii voștri pentru că este o poveste adorabilă pe care încerc s-o promovez atât cât pot și eu și rămân cu speranța că într-o zi se va găsi și în librării ca să poată îndulci și distra serile câtor mai mulți copii și destresa frunțile părinților istoviți după o zi de muncă:

„Trăiau odată, doi șoricei. Ei se înțelegeau foarte bine, ca frații cum se spune, dar chiar așa și erau. Frați buni. Niciodată nu s-au supărat între ei, iar seara, când mergeau la culcare, atâta își urau noapte bună unul altuia, până așa îi fura somnul”.

Continuarea 🙂 o găsiți pe blogul condeiblog .

Sursa foto: arhiva personală adică un desen d-ale fiicei mele, am apelat la ea că nu știam ce poză să pun, mai ales că articolul este o surpriză pentru Domnul Condei (șșt, să nu-i spuneți 🙂 ).

Vă mulțumesc, Domnule Condei, pentru povestea asta delicioasă și valoroasă și sper să vă placă surpriza mea măcar pe jumătate din cât ne place nouă povestea scrisă de dumneavoastră.