Ați fost vreodată criticați în md repetat în copilărie? Dar de când sunteți adulți? Eu le-am pățit pe ambele, dar cel mai rău, îmi aduc și acum aminte, a fost când eram copil, în școala generală, clasele V-VIII. Aveam atunci o profesoară care mă înspăimânta, pur și simplu, orele cu această femeie mă îngrozeau pentru că, de cum intra pe ușă, mai întâi se uita urât la mine (și mai eram și-n prima bancă așezată fix lângă catedră), apoi mă întreba dacă le-am controlat tema colegilor (eu fiind șefa clasei, a doua ca medie în clasă și cea mai bună dintre fete) și apoi începea ora și tot pe mine mă întreba, tot cu mine se consulta și apoi, din senin începea să urle: „fetițo, ești idioată, ești tâmpită, păi cum să fie așa?” Mi se face pielea de găină când mi-o amintesc: era o femeie supraponderală și înaltă (în timp ce eu eram un copil slab și scund), foarte fină și distinsă, de altfel, adică era o femeie rafinată prin bijuterii și vestimentație, și chiar timbrul verbal era ok, când nu urla desigur, din păcate urla des și o știa și dirigintele că are probleme cu nervii (grave, adaug eu).

Impactul acelor epitete pe care a trebuit să mi le aud și faptul că mereu mă critica (plus că-mi mai trântea și câte un 4 printre notele mele de 8 și 9 la materia ei doar așa să mă tragă în jos la media generală) a fost devastator și a dus treptat la scăderea încrederii în mine și la adolescenta sensibilă care am fost. La asta mai adaug și faptul că eram complexată de cât de slabă sunt (am scris pe blogul Ruxandrei despre asta) și tabloul omului cu încrederea la pământ e deja trasat.

Acea profesoară era un om străin, un dușman pe care-l întâlneam doar la școală și Slavă Domnului, ca elev, mai ai vacanțe, weekend-uri, vă dați seama unde bat?

Da, la familie mă gândesc acum, la cât de grav este ca aceste critici repetate îndreptate împotriva copilului să fie exercitate chiar de către unul dintre părinți sau, mai grav, de amândoi, adică de oamenii cu care copilul petrece atât de mult timp în primii lui ani de viață, oamenii pe care-i iubește și care-i sunt modele. Vă doriți un copil cu o stimă de sine ridicată? Iată ce spun psihologii: „nivelurile foarte scăzute ale stimei de sine își au cauza inițială în lipsa de afecțiune din partea părinților”. (Comunicare organizațională, 2015 – M.R. Luca).

Cred că niciun părinte care își iubește copilul nu și-ar dori vreodată ca acesta să crească fără prea multă încredere în propria-i persoană, iar dezechilibrul lui emoțional să se accentueze pe măsură ce înaintează în vârstă. De sintagma abuz emoțional am auzit încă din facultate, iar formele lui extrem de diverse, care merg de la criticarea excesivă de care vorbesc eu azi până la umilirea, invalidarea copilului etc. le-am găsit foarte bine enumerate și explicate în cartea Irinei Petrea pe care am început s-o citesc dinainte de a deveni mamă (Și tu poți fi supernanny – Cum să-ți crești bine copilul, Ediția revizuită, 2011, p.355-371).

După ce anul trecut am absolvit și un master în Psihologia Muncii de 2 ani, la Universitatea Transilvania și am citit mai multe tratate de Comunicare, atât cât mi-a permis timpul, am găsit „mesajele de tip eu, ca formă a comunicării asertive” (Mozaicul comunicării, 2015, coordonator Mariela Pavalache-Ilie), pe care le aplic foarte mult în relația cu soțul meu, cu prietenele mele și, mai ales în relația cu copiii mei. Iată, mai jos un exemplu: în loc să-i spun soțului meu:

Hai, vii odată, că am pus masa de jumătate de oră… folosesc mesaje de tip EU, adică mesaje la persoana I în care încerc să exprim ce simt:

Mă supăr când văd că mâncăm pe rând… sau încep direct cu un mesaj pozitiv tot la persoana I:

Mi-ar plăcea foarte mult să mâncăm împreună…

În ceea ce privește criticare propriilor copii, decât să merg nervoasă la copil și să-i spun:

Ți-am zis deja de 10 ori să faci patul ăla… sau Nu te-ai mai schimbat odată de pijama? Mai bine îi spun:

Mami, să știi că (EU) sunt tare bucuroasă când văd că tu singurică ai făcut patul, mă faci să mă simt mândră de tine… 

Dacă nu merge așa de vorbă bună, încerc astfel, cu un chip ceva mai abătut:

Mi-e greu (MIE – deci tot pers. I) să le fac pe toate zilnic și tare m-aș bucura să văd că tu îți strângi singură jucăriile la sfârșitul zilei…

Chiar am testat comunicarea cu ajutorul mesajelor de tip EU, iar replica fiicei mele a fost:

Chiar, mami? Chiar ești mândră de mine dacă îmi fac dimineața patul?

Din tonul vorbelor unui copil poți înțelege dacă el conștientizează ceea ce a făcut/ n-a făcut bine/ rău.

Iată ce mai scrie în tratatul d-nei Pavalache (prof. univ. dr. psih. Facultatea de Psihologie, Universitatea Transilvania): „Mesajele de tip EU riscă mai puțin să provoace rezistența sau revolta”, față de „mesajele de tip TU” care „sunt emise de pe o poziție dominatoare”, iar noi, părinții știm destul de bine că cei mici au tendința de a se opune la solicitările noastre.

Orice părinte are nevoie de cooperarea propriului copil că, doar muncind în echipă, poți avea rezultate foarte bune, iar FAMILIA este/ ar trebui să fie cea mai bună ECHIPĂ.

P.s.: acest articol nu este scris de o mamă perfectă și care nu și-a criticat vreodată copilul, vreo expertă în comunicare, ci este scris de o mamă care dorește să împărtășească informații pe care le consideră interesante și folositoare cu alți părinți.

0 0 vote
Article Rating