Ne cumpărăm mașină și mergem mii de kilometri sperând că ea, cu inteligența ei artificială, va găsi înaintea noastră DRUMUL SPRE NOI.
Ne umplem șifonierele cu haine frumoase și colorate sperând că ele vor face să nu ne mai simțim PE DINĂUNTRU GOI.
Ne dotăm casa cu toate electrocasnicele ce au o reclamă bună, o marcă anume și ce par utile având impresia că așa ne vom simți ACASĂ.
Ne umplem burțile cu toate bunătățile, dar nu ne săturăm pentru că ne simțim SINGURI LA MASĂ.
Ne aranjăm și ne asortăm cu grijă culori vii în garderobă, pe față și pe unghii, sperând că LUMEA NU VA MAI PĂREA AȘA DE ÎNTUNECATĂ.
Vrem toți să găsim fericirea, împlinirea și belșugul crezând că asta înseamnă O VIAȚĂ MINUNATĂ.
Când suntem invitați undeva ne aranjăm bine machiajul, coafura, hainele, accesoriile, ne calculăm ce să spunem și apoi pășim MÂNDRU,
Deși nu știm că trăind cu un picior în viitor și cu altul în trecut nu vom putea avea niciodată un ECHILIBRU.
Citim mult, la nimereală, ce e la modă sau ce citesc și alții crezând că în felul acesta, când vom fi între oameni, nu ne vom mai simți PROST.
Alergăm de colo-colo, după promoții, după avere și bunăstare, după prieteni și like-uri fără să ne dăm seama că toate astea, atâta timp cât nu te ai pe tine, sunt lucruri FĂRĂ ROST.
Ne îngrijim copiii, casa, mașină, mobila, aparatele casnice, hainele și bijuteriile vrând parcă SĂ LE PĂSTRĂM MEREU NOI.
Până într-o seară când, obosiți de cât am mâncat, alergat, trudit, așezat, citit, îngrijit, asortat, cumpărat, aranjat, sperat și trăit, ne privim în oglindă… în sfârșit și ea NE ARATĂ-N TĂCERE CÂT SUNTEM DE GOI!
Foarte frumos şi bine punctat. Trist, e drept. Dar e adevărul despre noi.
Îți mulțumesc! 🙂 Parcă mi-era dor să mai scriu și eu un fel de poezie că nu e chiar poezie și mi-a venit zilele astea inspirația…
Ai scris frumos, e trist. Dar cred ca cei care aleargă tot timpul sa isi umple viata asa cum descrii tu, nu vor vedea niciodata cat sunt de goi.
Mulțumesc 🙂 Of, e tare trist ce spui tu, Elena, eu mi-aș dori totuși ca toți să-și dea seama la un moment dat… de aceea am păstrat un ton de final optimist.
Nici vorba. Eu am în familie unchi si mătușa care au spre 80 ani, din punctul meu de vedere fug sa isi umple viata asa cum spui. N-au copii. Matusa mea arata cu minimum 10-15 ani mai tanara, se machiaza câte o ora dimineata si nu stiu daca nu de la tratamentul hormonal a avut anul trecut un cancer de san. Inițial spuneam ca tine, dar cine sunt eu sa ii judec? Pana acum sunt fericiți făcându-si plăcerile. E alegerea lor. Matusa mea chiar si cand o întrebi de cancer iti raspunde veselă și, cel putin fata de ceilalți, il… Read more »
Ce vreau să-ți spun e că eu nu scriu poezii în care judec pe cineva, n-am de ce, eu le scriu ca simple meditații, eu le scriu pentru că așa-mi vine uneori și adun de aici, de acolo, din viață mereu și apoi frazele se așează singure. Scriu ca să conștientizăm noi toți câte ceva că niciunul dintre noi nu e perfect, de asta scriu. De mătușa ta, nu știu ce să spun, fiecare om încearcă cumva să facă să-i fie bine, eu nu pierd ore pe machiaj că nu mă machiez decât de 2-3 ori pe an, maxim 5… Read more »
[…] scris cândva un fel de poezie cu titlul Drumul spre noi și la ea ma întorc azi pentru ca asa se întâmpla uneori în viata ca, după multa alergătura, […]
[…] l’article en langue roumaine se trouve à ce lien Drumul spre noi. […]