În acest weekend a apărut primul meu articol scris pentru revista Catchy. Sper să vă placă!
Așteptase atât de mult momentul ăsta. Atâtea zile a avut timp să se gândească la cum va fi să-l vadă din nou. Îi lipsise enorm și știa că, atunci când îl va vedea iar, el îi va dărui liniștea și ea va redeveni tânăra ce fusese înainte. Avea doar 20 de ani și ceva… Prea mult și prea multe pentru așa o vârstă frumoasă… Azi știa că nu va mai fi tristă pentru că azi îl va revedea. În sfârșit! …
Continuarea o găsiți pe Catchy.
Foarte frumos ai adunat toată bucuria dată un fapt ce poate părea banal pentru cei care nu ştiu cum e fără. Uităm să ne bucurăm de lucrurile astea aparent mărunte dar care pot însemna totul la un moment dat. E şi trist, dată fiind situaţia, dar e şi motiv de meditaţie.
Te felicit!
Ce m-aș face eu fără susținerea și încrederea ta? Te îmbrățișez cald-cald 🙂 Da, să stai pe patul unui spital, plin de răni, acoperit zile întregi doar cu un cearceaf, fără să te poți ridica, să te poți spăla și hrăni singur e ceva ce doar cei care au trecut prin sau au avut apropiați care au suferit astfel de experiențe pot înțelege. Și atunci când am văzut Cerul, că era acolo, m-am liniștit instantaneu. În spital îmi lipsise enorm normalitatea și de aceea am apreciat totul de atunci mai mult decât până atunci… Sunt alt om (o variantă mai… Read more »
Felicitari Florina! Este frumos, dar trist in acelasi timp. O tristeste, o durere, o drama uneori aprinde o lumina. Tu ai reusit! 🙂
Normalitatea e asa usor sau asa greu de obtinut, depinde de unde te uiti. Ai punctat asta foarte bine in randurile tale frumoase. Doamne ajuta, sa fii cu noi, sa vedem cerul si sa fim sanatosi si veseli! Si cei de langa noi, asemenea. 🙂
Îți mulțumesc tare mult, Ina pentru toate cuvintele tale frumoase. A fost cel mai solicitant episod (atât psihic cât și fizic) din viața mea. A trebuit să mă reconstruiesc, iar externarea aia am așteptat-o ca să mă asigur că nu trebuie să mă internez într-un spital de boli nervoase. Și n-a trebuit, nici terapie n-am făcut atunci deși cred că ar fi trebuit să fac vreo 10 ani. Dacă ți-a plăcut așa de mult este și pentru că feedback-ul constructiv al scriitoarei Em Sava m-a ajutat să fiu mai atentă la scrisul meu și să încerc să-mi găsesc un stil.… Read more »
Articolul de azi este o continuare practic a articolului meu – „O rază de lumină”, pe care-l puteți citi aici (pentru cei ce nu l-au citit) 🙂 :
https://florina.turuga.eu/o-raza-de-lumina/
Of..tare frumos scris dar trist si totodata optimist. Imi pare rau de tot ce ti s-a întâmplat, trebuie sa-ti fi fost cumplit de greu. O îmbrățișare de la mine pentru tanara de 20 de ani de atunci 🙂
Îți mulțumesc din suflet, Elena, e soarta și unele lucruri se întâmplă că trebuie să se întâmple. Moartea mi-e suflat atunci în ceafă, dar am scăpat că probabil mai aveam ceva de făcut. Cel mai teamă mi-a fost să nu ajung să mă internez la Psihiatrie că am trăit 20 și ceva de zile fără să mă odihnesc psihic, eram praf emoțional și doar când am pășit afară și am văzut cerul albastru, m-am liniștit de se mirau apropiații cât de calmă sunt 🙁
A trecut! 🙂
eu am ramas fara cuvinte la cititul articolului.
Fac voluntariat in spital, niciodata nu vazui situatia din punctul celui din pat, ce tanjeste dupa o bucatica de cer …
Te imbratisez!
Da, era o sete de aer, de albastrul cerului, de cântatul păsărelelor, de INDEPENDENȚĂ. Voiam să mă simt iar om…
Și eu te îmbrățișez și să știi că ăla a fost momentul în care am știut că voi face tot ce pot să-mi țin copiii departe de spital. Mi-a influențat mult materniattea tot acel episod și sunt împăcată cu alegerile făcute.
Ah, ce poveste emoționantă! Mi-am amintit că am citit un articol despre un bătrân din China care era în spital deja de o lună, diagnosticat cu noul virus buclucaș și cum un medic a privit un apus de soare cu el în fața spitalului. La școala de jurnalism înveți că se raportează neobișnuitul, că un lucru banal precum un câine care mușcă un om nu este de raportat, în timp ce un om care mușcă un câine este material de știri. Cu toate astea, un lucru atât de banal precum un doctor și un pacient privind apusul a devenit viral… Read more »
Pare banal, da, dar de fapt erau 2 suflete acolo bucurându-se de darul de a fi în viață!
Mi-a plăcut. Mi-a plăcut la modul acela ce te emoționează ceva atât de simplu în aparență, dar care, brusc, pot deveni extrem de important. Cerul!? Pare ceva lipsit de emoție, e acolo mereu, poate nu-l priveşti tot timpul, dar când nu-l vezi…
Numai bine!
Mulțumesc mult Aura, odată cu cerul ăla albastru, am văzut și am simțit și că nu m-a părăsit Cerul acela mai profund, care le vede și le știe pe toate.
[…] nimeni nu are nevoie de persoana mea. Îmi aud gândurile și pot privi fără să fiu întreruptă cerul. Și acum încep să înțeleg foarte bine vârsta pe care o am, parcă a venit cu ceva mai multă […]