Sufletul meu, temnița mea de Arhim. Simeon Kraiopoulos, o carte despre cele 3 straturi ale sufletului

Am descoperit cartea „Sufletul meu, temnița mea” într-o zi în care simțeam nevoia să scormonesc după niște răspunsuri pentru că eram neliniștită și voiam să aflu mai multe… mai multe lucruri despre suflet. Deși o primisem cadou acum mulți-mulți ani se pare că abia anul acesta am îndrăznit s-o deschid. Când am început lectura ei, însă, starea mea emoțională nu mi-a permis să o citesc până la capăt așa că am închis-o la loc și am reluat cititul peste o perioadă de timp. Atunci când m-am simțit pregătită.

Începutul cărții m-a captivat de la început și asta pentru că iată, Părintele spune că sufletul omului, ca întreg, este considerat a fi 10/10. Partea cu adevărat interesantă vine acum pentru că, din cei 10/10, partea de:

• „1/10 din suflet ar fi CONȘTIENTUL”, pe care noi toți „îl vedem, îl știm și îl controlăm”,
• „3/10 o constituie SUBCONȘTIENTUL”, aflat puțin mai jos de conștient,
• „6/10 o constituie INCONȘTIENTUL”, parte pe care Părintele o compară cu un „beci întunecat” pe care, noi nu-l cunoaștem, se pare, deloc, dar, mai spun autorul, „avem o idee despre el”.

Nu știu dacă ați văzut filmul „Identity” din 2003 cu Ray Liotta și John Cusack, pe mine cartea asta m-a dus cu gândul și acolo, filmul fiind despre cele câteva personalități ale unui singur om. Vi-l recomand, e bine cotat pe IMDB și extrem de interesant.

Revenind la carte, ideea de bază e aceea de cât este de important „a pune început”, idee care și încheie cartea. Ea se referă practic la faptul că omul trebuie să aibă încredere în Dumnezeu, să înțeleagă și să facă ascultare respectând poruncile, să realizeze unde a greșit și să se pocăiască sincer, „să-și predea sinele lui Dumnezeu în fiecare zi” pentru că Părintele atrage atenția că „a pune început” este „o treabă de zi de zi care nu începe azi și se termină mâine”. Problema care apare pentru om este că, dacă el este conștient doar de 1/10, deci doar de a zecea parte din sufletul său, atunci el doar partea asta o poate încredința lui Dumnezeu.

Foarte interesant mi se pare modul în care subliniază Părintele deosebirea dintre sfinți și oamenii de rând. Astfel, sfinții au lucrat încet-încet, cu multă răbdare și au reușit ca sufletul lor să devină în întregime conștient. Deci practic, la sfinți, sufletul este 10/10, adică 100% CONȘTIENT, neexistând subconștientul și inconștientul. Întreaga ființă a sfinților este „o carte deschisă înaintea lui Dumnezeu”.

Și, dacă-mi permiteți, că știți că mie îmi place să tratez lucrurile interdisciplinar, mi-am amintit că am citit undeva, într-o carte despre Părintele Arsenie Boca cum el, cel supranumit Sfântul Ardealului, îi spunea parcă unui călugăr că un om, în fine, un sfânt că nu prea poți face asta dacă ești simplu om, își poate controla până și visele dacă vrea. Și acest lucru cred că are legătură directă cu subiectul cărții despre care vorbesc azi pentru că tot din carte aflăm că „sfinții nu au pivnițe ale sufletului pe care nu le cunosc și nu le controlează”.

Și, dacă ne întrebăm despre geneza acestor straturi, iată că „straturile sufletului au fost create de păcat”, după căderea oamenilor din Rai, iar păcat este atunci când „omul îl lasă pe Dumnezeu și se întoarce către sine”. Și în carte autorul folosește expresia „omul s-a îndumnezeit pe sine”.

Cel mai important este că această carte transmite speranța. Oricine își poate schimba viața, și citind cu atenție, chiar dacă poate părea o carte puțin greoaie la început, cititorul revenind asupra anumitor pasaje pentru a aprofunda anumite noțiuni, autorul are acest mesaj pozitiv subliniind faptul că „în viața duhovnicească nu există competiție”, iar „cel care iubește smerenia și vrea să se smerească, se roagă lui Dumnezeu și, încet-încet, începe să simtă golirea sufletului de eul său, de iubirea de sine” (…).

Ce pot spune eu din experiența mea de viață este că mi s-a întâmplat acum mulți-mulți ani, în perioada în care am făcut vreo 10 ședințe la psiholog (acelea fiind toate, altele n-am mai făcut) să povestesc o întâmplare în care cineva mă jignise, mă umilise în public, de față cu oameni pe care-i cunoșteam. Dar pe mine atunci ce m-a deranjat a fost nedreptatea că nu aveam de ce să-mi fie rușine cu vreo faptă, ci era vorba despre o concluzie a unei persoane care nu cunoștea nimic despre sufletul meu, ci mă știa doar pentru că eram din același cartier. Și s-a trezit atunci vorbind despre ceva ce era un fel de nerealizare a mea de la vreamea aia. Povestind asta la psiholog, am izbucnit în lacrimi și mi-am adus aminte că am avut un blocaj atunci de față cu toți acei cunoscuți și că am fost în imposibilitatea de a mă apăra dând ocazia acelei persoane care voia să mă pună în inferioritate pentru că era invidioasă de fapt pe mine, să jubileze. Și atunci am tăcut, iar la psiholog am plâns mult, amintindu-mi. La următoarea ședință, însă, tot meditând, am venit și i-am spus psihologului ce replică i-aș fi dat acelei femei, dacă nu aș fi avut acel blocaj. Ăsta este doar unul dintre exemplele faptului că sufletul nostru este pe straturi, probabil vorbele acelea erau undeva în subconștientul meu, le aruncasem acolo și, remintindu-mi-le, iată am eliberat și emoțiile acelea negative. A fost bine, a fost eliberator, la fel cum este la spovedanie când pleci cu lista după tine și, după ce-ți mărturisești păcatele, printre lacrimi și suspine, ieși alt om, pregătit de noi începuturi. 

Partea cea mai dificilă este însă cea legată de INCONȘTIENT, și acele șase zecimi de necunscut mi se par enorme, deci acolo e de lucrat cu noi. Zilnic. 

În legătură cu inconștientul, în carte apar niște informații extrem de interesante legate și de copilărie, de anumite traume, frici, sperieturi și alte acțiuni ce poate ne-au afectat cândva și care au fost aruncate acolo în beciul ăla, de unde pot ieși când te aștepți mai puțin. Și acelea dau stări de vinovăție, iar asta e destul de grav. 

M-a preocupat dintotdeauna o problemă: și anume, un om poate să-și rezolve problemele astea sufletești și fără ajutorul psihologului? Eram eu curioasă să văd dacă trebuie să trecem toți pe la psiholog în viața asta pentru a fi compleți și pentru a funcționa bine emoțional vorbind. Părintele chiar vorbește despre faptul că „în paralel cu strădania duhovicească să se facă cercetarea psihologică”. Apoi am găsit în carte răspunsul părintelui la întreabrea mea. Deși Părintele pomenește în cartea lui despre importanța Psihologiei și chiar numește câțiva psihologi cu ale căror valori rezonează, el răspunde întrebării mele că da, se poate, dar doar printr-o credință extraordinar de mare. Deci, o credință puternică în Dumnezeu poate să-l reechilibreze pe om fără ca acesta să aibă nevoie de terapie. Însă, repet, doar oamenii foarte-foarte credincioși, adică puțini dintre noi pot să se vindece exclusiv prin credință, rămânând practic ca cercetarea aia psihologică să fie făcută la nivel de individ, la nivel autodidact și nu cu o persoană abilitată într-un cabinet specilizat.

Cartea tratează și sentimentele de inferioritate, dar și pe cele de superioritate, vorbește și despre oamenii veșnic stresați. Vorbește de asemenea și despre sentimentele de vinovăție pe care un copil le poate avea din copilăria lui timpurie, tratează puțin și problema nevrozelor, dar aceste lucruri, extrem de interesante, vă las pe voi să le descoperiți că nu vreau să vă povestesc cartea, vreau să v-o recomand. Și o fac cu plăcere pentru că mie mi se pare extrem de interesantă și de actuală.

Închei tot folosind cuvintele Părintelui și anume că, „pe plan duhovnicesc, singura modalitate de rezolvare a sentimentelor de vinovăție este pocăința”.

Mai am de spus doar că ediția pe care o am eu este din 2009 și, din ce am văzut pe site-ul Editurii Bizantine, coperta acum arată altfel. Deci, dacă o căutați prin librării, intrați pe site-ul Editurii la care a apărut ca să vedeți după ce poză să vă uitați. Sper să găsiți multe răspunsuri în această carte, pentru că, așa cum este nota Editurii din paginile de început, cartea „se adresează oricărui creștin care încearcă să se cunoască pe sine”.