M-am gândit de multe ori așa în sinea mea de om ce aș fi fost azi fără copilăria minunată pe care am avut-o? Și, cel mai interesant este că, deși au fost multe lipsuri pe multe planuri de-a lungul timpului, eu, când mă raportez la copilărie, o fac cu cea mai mare bucurie.
Sunt născută în București, dar primii ani din viață mi i-am petrecut la sânul bunicii ca să spun așa pentru că mama mea s-a întors destul de repede la serviciu. Și așa am rămas până am intrat la școală. Părinții nu m-au dat nici la creșă, nici la grădiniță și acum, că sunt și mamă, mă bucur că a fost așa. Chiar îi înțeleg. Mie mi s-a potrivit acel stil de viață. Din păcate, bunica mea care m-a crescut n-a fost lângă mine toată copilăria. Așa că m-am dus la cealaltă. La cealaltă „țară” cum îmi plăcea s-o spun. Și acolo mi-am petrecut adolescența.
Pe vremurile alea îmi amintesc perfect, pas cu pas, ce făceam când ajungeam în vacanțele de vară: mai întâi mă schimbam de hainele cele bune și mi le puneam pe alea de treabă. Că doar aveam treburi serioase de făcut: de măturat curtea, de dat la păsări sau de tăiat surcele de foc.
Pentru că bunica asta a mea nu avea și baie în casă la fel ca cealaltă, era distractiv vara când lăsam câte-o albie cum sunt cădițele alea de bebeluși la soare ca să avem apă caldă să ne spălăm seara. Și, dacă tot ne pregăteam apa, ne apucam apoi să ne și murdărim, nu? Avea bunica mea o toporișcă pe care o foloseam doar eu. În timp ce ea era la câmp, eu adunam surcelele depozitate acolo unde se despărțea gardul de cel al vecinei și le tăiam la dimensiunea dorită de mine. Apoi le așezam așa frumos pe grosime. Mi-era și milă să le mai bag la foc, așa frumos le așezam.
Vara, când se adunau cu toții că mai erau verișori, unchi, mătuși, scoteam masa mare afară pe bătătură și acolo mâncam ciorba aia bună și acră de cocoș sau mămăligă cu brânză sau ce s-o mai fi găsit. Resturile, gen cojile de pepene sau firimiturile sau ce rămânea de la roșii când le tăiam de salată, la aruncam găinilor. Dar ce zic eu aici? Că bunica mea nu avea doar găini, avea și rațe, gâște, curci, curcani și alte orătănii de-ți era mai mare dragul să le vezi cum ciugulesc. Alteori, când săpa ea în grădină, eu culeageam râmele și le aruncam la găini și apoi le priveam cum înfulecau poticioase.
La bunica asta am mâncat pentru prima dată pepene roșu, dar cu miezul galben și roșiile cele mai mari, mai dulci și mai zemoase din viața mea. La ea făceam așa de distracție gem de vișine în cutiile de la ness și tot la ea puteam sta o zi întreagă mâncând doar roșii și brânză. Nu-mi aduc aminte să-mi fi făcut nu știu ce prăjituri, dar de pâinea aia scoasă din cuptor îmi voi aminti mereu.
Pur și simplu iubeam toate mâncărurile pe care mi le făcea, de la ciorbe acre cu leuștean și tăieței de casă, la preparatele specifice de porc pentru Crăciun, la carnea de oaie pe care o ador și ostropelul acela cu usturoi de-mi plouă-n gură și acum.
Și cel mai mult știți ce-mi plăcea? Îmi plăcea bunătatea aia de demult care exista între oameni. Bunica mea, pentru că era în putere și mai tânără ca alte femei din sat, unele dintre ele văduve, pleca mereu cu merinde să le ducă. Parcă o și auzeai: „stai să mă duc și la țața nu știu care sau la tușa nu știu de unde, să le duc și lor niște scoverzi cu brânză sau gogoși”. A, da, mi-amintesc, gogoși făcea mai des.
Cred că cel mai mult îmi plăcea faptul că era o curte atât de mare, cu o grădină la fel de mare. Erau la vreo 2000 mp care adăposteau și păsările, și porcul, au fost ani în care a fost și o văcuță, pomi fructiferi, viața de vie, pepenii plantați pe un teren destul de mare astfel că mâncai zilnic o vară întreagă și grădina plină de zarzavat. Și busuioc și cimbru se găseau în grădină.
Fântâna aia veche era o adevărată provocare și-ți trebuiau ceva mușchi să scoți o găleată de apă, dar merita și aș fi dat oricând în acele vremuri, confortul din București pe trăitul acela în mijlocul naturii. Era o libertate care știu că m-a format ca om și mi-a prins bine să fiu acolo în mijlocul naturii. Să dorm seara cu geamul deschis ascultând greierii și vara să mă trezesc la 2 noapte de cald ce era, să merg în bucătărie și să mai mănânc o felie de pepene.
Acum acel sat unde am copilărit eu, un sat din Bărăgan, ce cândva a fost comună, a rămas aproape părăsit. Oamenii au plecat spre comune mai apropiate de o gară. Ce erau să facă? Să stea într-un sat fără Biserică, fără magazin și fără școală? Un sat neasfaltat, unde, când încep ploile, se poate merge doar cu tractorul? Important e că au rămas amintirile și ele sunt atât de vii încât le pot povesti oricând copiilor cam pe unde ce era plantat, unde era amprenta casei, unde era fântâna și multe altele. Chiar și de salcâmii plini de țepi le pot spune. De cârnații de Crăciun ce să mai vorbesc? Mai bine tac că vă fac poftă și am intrat în post. Despre duminicile la țară, am mai povestit.
Așa suntem noi, oamenii, construiți din bucăți de amintiri pe care le cărăm cu noi oriunde mergem și care ne compun ființa. Copilăria e locul ăla securizant în care te întorci mereu cu cea mai mare plăcere sau cel puțin așa ar trebui să fie.
Sursa foto: arhiva personală, rățuștele bunicii 🙂
Perfect adevărat! „Copilăria e locul ăla securizant în care te întorci mereu cu cea mai mare plăcere sau cel puțin așa ar trebui să fie.”
Daca nu eu te înțeleg, atunci cine?? Mi se pare că înțeleg așa bine, că parca am trăit copilăria ta. Tot cu gogoși și ciorba de cocos și pâine din cuptor. Și câte tele.. Mulțumesc! O zi buna! 😘
Dragă Ina, ce mult mi-a plăcut cum ai scris. O să vină ziua aia când te voi citi din urmă… mai mult că știu cât de sensibil scrii. Mulțumesc! 🙂
Sensibil scrii tu, Florina. Si eu rezonez, clar. Sa fim sanatosi, ca altfel ne gasim cu bine. Te mbratisez cu drag!
Am tot zis, dar până se termină anul tot o fac și adun așa într-un articol toate cuvintele astea minunate de la femeile astea fine ca tine care m-au susținut acest an pe blog. Ești minunată și-ți mulțumesc și eu. Te îmbrățișez cald! 🙂
Avem aceleaşi amintiri şi aceleaşi bucurii din vremurile alea. Am rămas şi eu cu gândul la roşiile alea cum n-am mai găsit nicăieri de atunci.
Așa este! Era o altă lume, parcă. Ce mă bucur că ești aici, mă simt de parc-am fi fost prietene de joacă 🙂
Bunicii mei erau la oraș, dar tot imi amintesc cu drag de verile petrecute la ei. Eu am mers prima dată într-o vacanta la sat cand am terminat liceul, la niste veri ai bunicii din Banat. Săptămâna aia de stat acolo a trecut asa încet de parca era un an. Obisnuita doar la oras, parca nimic nu-mi placea acolo. Imi amintesc si acum ce groaza m-a apucat cand m-am trezit noaptea si acolo era un întuneric bezna, wc-ul în curte… Va invidiez pe toti care ati avut asa o copilărie frumoasa la tara.
Eu mi-am făcut practic și anticorpii la țară că am crescut cu toate naturale. Probabil de aceea am fost sănătoasă. Voi detalia în romanul meu biografic. Ha-ha, între noi fie vorba (între noi și restul lumii, știi tu…. :))))) doar nu crezi că eu mergem până la wc-ul din curte pentru pipi după ce mâncam pepene la 2 noaptea. Ha-ha, ce amintiri! 🙂 Avea un farmec aparte vacanța la bunici, deși nici cu zilele petrecute în fața blocului nu mi-e rușine… Lasă că ai recuperat acum că locuiești la casă! 🙂
Și eu tot într-un sat din Bărăgan am copilărit, acolo e acasă. O pereche de bunici în același sat, cu o curte de 5000mp, cu vaci, păsări, minim 6 câini 🙂 Acolo vreau să mă retrag la bătrânețe, acum au plantat 1000 de salcâmi în toată curtea și au casa din aia de cărămidă, înaltă, trainică. Nițel mai la margine de sat, unde-i liniște mai multă.Tare faină copilărie! Atâta doar că eu n-am făcut nimic din treburile de pe lângă casă, am fost singurul copil și singurul nepot și deci mai protejată, mama mă punea să mătur curtea drept pedeapsă… Read more »
Ce simpatic și ce teren mare, o fermă întreagă ce mai. Eu făceam de toate prin curte, un singur lucru nu: să mulg vaca. Asta n-am făcut în viața mea. Dar tăiam lemne, tocam la păsări frunze de salcâm, măturam etc.
Exact, da, asta simt și eu, o mulțumire că am copilărit la țară. Mă bucur că mi-ai scris! 🙂
Am savurat fiecare cuvânt şi nu numai, pentru că prin fața ochilor îmi dănțuiau imagini generoase din alte timpuri! Copilăria, locul sfânt, cu bune şi mai puțin bune, rămâne sâmburele din care creştem şi ajungem statornici în viață! Să ştii că eu ştiu să mulg nu numai vaci, dar şi oi! Se mulg diferit! Ştiu să cosesc iarba cu coasa, să fac clăi, să țes, să fac brânză…şi multe altele! Nu, azi nu-mi ajută la nimic toate astea, dar eu mă simt mai puternică pentru ştiu să le fac! Şi mai ştiu că aş supraviețui dacă „binefacerile” civilizației ar dispărea!… Read more »
Eeee, ce bine că le știi, mie mi-era și frică de vacă. Oițele însă îmi plac, le știu bine 🙂
Copilăria a fost la câmpie că părinții bunicilor au fost deportați din Ardeal, am mai scris aici
Te îmbrățișez, Aurora!
si eu tot de la tzara imi trag radacinile, poate si de aia mi-am inchiriat gradina ca serile dupa job sa strang la buruieni 🙂 – daca nu mi-o placut cartea… 😀 😀 😀 Si eu invatzai sa mulg vaca, oi, fac branza si cas si urda, taiat gaini, mers la prasit, curatat gunoi de grajd etc. dar de nevoie ca de munca era permanent de munca la curte mare cu multe animale. Si cand aud acu ca unii nu au ce munci…nu au ca nu vor. Acu’ sincer e mult de munca la tara, bunicii sperau ca eu vin… Read more »
Da, da, așa le ziceam și eu vecinilor când mă vedeau săpând în grădina de la bloc… ha-ha, le ziceam, ce să fac, dacă n-am învățat carte… 🙂 🙂 Mamă, să tai găini, asta nu… Foarte bine faci în tot, spor, știu că ești talentată… Să croșetez chiar nu știu..