M-am gândit de multe ori așa în sinea mea de om ce aș fi fost azi fără copilăria minunată pe care am avut-o? Și, cel mai interesant este că, deși au fost multe lipsuri pe multe planuri de-a lungul timpului, eu, când mă raportez la copilărie, o fac cu cea mai mare bucurie.

Sunt născută în București, dar primii ani din viață mi i-am petrecut la sânul bunicii ca să spun așa pentru că mama mea s-a întors destul de repede la serviciu. Și așa am rămas până am intrat la școală. Părinții nu m-au dat nici la creșă, nici la grădiniță și acum, că sunt și mamă, mă bucur că a fost așa. Chiar îi înțeleg. Mie mi s-a potrivit acel stil de viață. Din păcate, bunica mea care m-a crescut n-a fost lângă mine toată copilăria. Așa că m-am dus la cealaltă. La cealaltă „țară” cum îmi plăcea s-o spun. Și acolo mi-am petrecut adolescența.

Pe vremurile alea îmi amintesc perfect, pas cu pas, ce făceam când ajungeam în vacanțele de vară: mai întâi mă schimbam de hainele cele bune și mi le puneam pe alea de treabă. Că doar aveam treburi serioase de făcut: de măturat curtea, de dat la păsări sau de tăiat surcele de foc.

Pentru că bunica asta a mea nu avea și baie în casă la fel ca cealaltă, era distractiv vara când lăsam câte-o albie cum sunt cădițele alea de bebeluși la soare ca să avem apă caldă să ne spălăm seara. Și, dacă tot ne pregăteam apa, ne apucam apoi să ne și murdărim, nu? Avea bunica mea o toporișcă pe care o foloseam doar eu. În timp ce ea era la câmp, eu adunam surcelele depozitate acolo unde se despărțea gardul de cel al vecinei și le tăiam la dimensiunea dorită de mine. Apoi le așezam așa frumos pe grosime. Mi-era și milă să le mai bag la foc, așa frumos le așezam.

Vara, când se adunau cu toții că mai erau verișori, unchi, mătuși, scoteam masa mare afară pe bătătură și acolo mâncam ciorba aia bună și acră de cocoș sau mămăligă cu brânză sau ce s-o mai fi găsit. Resturile, gen cojile de pepene sau firimiturile sau ce rămânea de la roșii când le tăiam de salată, la aruncam găinilor. Dar ce zic eu aici? Că bunica mea nu avea doar găini, avea și rațe, gâște, curci, curcani și alte orătănii de-ți era mai mare dragul să le vezi cum ciugulesc. Alteori, când săpa ea în grădină, eu culeageam râmele și le aruncam la găini și apoi le priveam cum înfulecau poticioase.

La bunica asta am mâncat pentru prima dată pepene roșu, dar cu miezul galben și roșiile cele mai mari, mai dulci și mai zemoase din viața mea. La ea făceam așa de distracție gem de vișine în cutiile de la ness și tot la ea puteam sta o zi întreagă mâncând doar roșii și brânză. Nu-mi aduc aminte să-mi fi făcut nu știu ce prăjituri, dar de pâinea aia scoasă din cuptor îmi voi aminti mereu.

Pur și simplu iubeam toate mâncărurile pe care mi le făcea, de la ciorbe acre cu leuștean și tăieței de casă, la preparatele specifice de porc pentru Crăciun, la carnea de oaie pe care o ador și ostropelul acela cu usturoi de-mi plouă-n gură și acum.

Și cel mai mult știți ce-mi plăcea? Îmi plăcea bunătatea aia de demult care exista între oameni. Bunica mea, pentru că era în putere și mai tânără ca alte femei din sat, unele dintre ele văduve, pleca mereu cu merinde să le ducă. Parcă o și auzeai: „stai să mă duc și la țața nu știu care sau la tușa nu știu de unde, să le duc și lor niște scoverzi cu brânză sau gogoși”. A, da, mi-amintesc, gogoși făcea mai des.

Cred că cel mai mult îmi plăcea faptul că era o curte atât de mare, cu o grădină la fel de mare. Erau la vreo 2000 mp care adăposteau și păsările, și porcul, au fost ani în care a fost și o văcuță, pomi fructiferi, viața de vie, pepenii plantați pe un teren destul de mare astfel că mâncai zilnic o vară întreagă și grădina plină de zarzavat. Și busuioc și cimbru se găseau în grădină. 

Fântâna aia veche era o adevărată provocare și-ți trebuiau ceva mușchi să scoți o găleată de apă, dar merita și aș fi dat oricând în acele vremuri, confortul din București pe trăitul acela în mijlocul naturii. Era o libertate care știu că m-a format ca om și mi-a prins bine să fiu acolo în mijlocul naturii. Să dorm seara cu geamul deschis ascultând greierii și vara să mă trezesc la 2 noapte de cald ce era, să merg în bucătărie și să mai mănânc o felie de pepene. 

Acum acel sat unde am copilărit eu, un sat din Bărăgan, ce cândva a fost comună, a rămas aproape părăsit. Oamenii au plecat spre comune mai apropiate de o gară. Ce erau să facă? Să stea într-un sat fără Biserică, fără magazin și fără școală? Un sat neasfaltat, unde, când încep ploile, se poate merge doar cu tractorul? Important e că au rămas amintirile și ele sunt atât de vii încât le pot povesti oricând copiilor cam pe unde ce era plantat, unde era amprenta casei, unde era fântâna și multe altele. Chiar și de salcâmii plini de țepi le pot spune. De cârnații de Crăciun ce să mai vorbesc? Mai bine tac că vă fac poftă și am intrat în post. Despre duminicile la țară, am mai povestit.

Așa suntem noi, oamenii, construiți din bucăți de amintiri pe care le cărăm cu noi oriunde mergem și care ne compun ființa. Copilăria e locul ăla securizant în care te întorci mereu cu cea mai mare plăcere sau cel puțin așa ar trebui să fie.

Sursa foto: arhiva personală, rățuștele bunicii 🙂

5 5 votes
Article Rating