Înjurăturile în online – sport extrem

Ca orice om, și eu citesc ziare, bloguri, cărți, reviste etc. Ce am văzut în ultimii ani este o tendință de creștere a folosirii înjurăturilor, a insultelor, a defăimării altora, a vulgarității și așa mai departe. Înțeleg că dreptul la libera exprimare este garantat. Totuși… cât de liberă să fie exprimarea aia? Că, sinceră să fiu, numai liber nu se poate numi un om care, din toată limba română alege exact cele mai urâte cuvinte, pe care, unde mai pui, uneori nici să le scrie corect nu știe. Mă amuz mereu când văd, de exemplu, „mama mă-sii” scris cu un i sau vreo inversiune d-aia verbală scrisă fără cratimele ce se impun. 

Nu pot să nu constat ce norocoasă sunt că nu mai activez pe anumite rețele sociale unde lipsa de bun-simț și lipsa educației parcă sunt la ele acasă. Pe rețelele sociale unde se întâlnesc mii de oameni sau pe grupuri, adevărul este că e destul de greu ca administrator să poți cenzura limbajul tuturor. Dacă vrei însă, poți. Dar, de cele mai multe ori, nu se vrea lucrul ăsta, pentru că goana asta după like-uri de care am mai scris nu mai are limite în ziua de azi. Vorba aia „proști… da’ mulți”.

Nu cred că există om care să nu se enerveze în viața lui. Este imposibil. Toți avem limite, ține și de temperament… Însă, dacă la noi acasă avem ce vocabular vrem noi, măcar în public să ne păstrăm decența că nu e nimeni obligat să ne suporte frustrările.

Cred că un om inteligent poate folosi cu succes eufemismele atunci când efectiv îi vine să-și bage… bocancii în ea de limbă română. Astfel, decât să înjure de mamă, de neam, de țară, de ce-o mai vrea când vede o neregulă gravă la un filmuleț postat despre traficul rutier mai bine spune așa calm: „băi prietene, cine ți-a dat mă ție carnetul ăla?” Sau, „bă da bine că ești singurel la volan mă și n-o ai (pe mă-ta bip, bip, pardon,) pe draga ta mamă cu tine să vadă ce-a hrănit la sân. Merge, nu? Un vocabular colorat poate fi înlocuit cu eufemise din loc în loc atunci când ne deranjează ceva. Și ele sunt de dorit, decât să folosim termeni obsceni, nepotriviți pentru spațiul public. Eu gândesc așa, ori de câte ori scriu articole: dacă un copil ar citi ce scriu eu aici, cum s-ar simți? L-ar afecta emoțional? Cu siguranță că anumite povestiri da, pentru că unele sunt de o tristețe covârșitoare cum e cazul unor întâmplări din recenziile cărților pe care le mai fac. Dar… ca limbaj, ce ar spune?

În fine, înțelegeți ce-am vrut să spun: ideea e că oricât de mult ne-ar enerva un articol pe net sau un comentariu, agresivitatea nu rezolvă nimic. Niciodată n-a rezolvat ceva. Așa că decât să-ți încordezi mușchii arătându-i celuilalt partea ta de adevăr (de la 1 cm distanță… de ochiul lui) mai bine i-o spui într-un mod asertiv, încercând să-i împachetezi mesajul, ori folosești „mesajele de tip EU” ca să-l faci să înțeleagă faptul că te-a deranjat și te-a lezat ce ți-a spus, ori pur și simplu renunți. Pleci la ale tale. Știți voi, „cel mai deștept…” Eu aplic asta și refuz să citesc sau să urmăresc pagini de internet unde limbajul este vulgar.

Nervii și frustrările care erup prin expresii care mai de care mai degradante, defăimătoare și supărătoare pentru simțuri nu-și au locul în spațiul public. Absolut deloc. Iar rețelele sociale, inclusiv blogurile sunt spații publice așa că e bine să ne cenzurăm limbajul.

În ce mă privește, mi-am rezervat dreptul de a nu aproba comentariile pe care le consider nepotrivite convingerilor mele. Și eu asta cred: că orice nepotrivire de opinie poate fi frumos exprimată fără jigniri, ură și răutate.

Libertatea de a alege ce anume citim și pe unde navigăm nu scuză libertatea de exprimare absolută pe care unii dintre semenii noștri o au. Orice blog, ziar, revistă, site, grup (fie el și închis) etc. care se respectă ar trebui să poată izola astfel de comportamente.

Vă las poza asta din arhiva personală, făcută în acest anotimp cu îndemnul: să ne bucurăm de toamnă și de culorile ei!